Unul te poate trimite la groapă, celălalt nu te bagă în ea, dacă nu plătești bilet de intrare. Unul cu perfuzia, altul cu tămâia, unul cu pansamentul, celălalt cu acatistul. Unul plătește taxe, altul nu. Doar unul are mai puține clădiri decât celălalt.
Dacă ar juca Monopoly pe bune, preotul are mult mai multe proprietăți, ar câștiga jocul lejer în fața medicului, Doamne ajută! A fost ajutat mai mereu, iar acum îl ajută și Primăria Capitalei, că i-a pregătit vreo zece milioane de lei, adică de vreo două ori mai mult decât se duc la oamenii în alb.
Mă duc mai des la biserică decât la doctor.
Sunt un om cu credință în Dumnezeu. Dar nu în Biserică. Niște oameni cu dragoste în ei, căci cam despre asta este vorba când vorbim despre credință sau de orice Dumnezeu, nu i-ar lăsa pe alții să sufere, să nu aibă unde se trata, doar pentru a avea și mai multe locuri, și mai renovate, unde să își poată certa enoriașii duminica. Biserica ar trebui să fie prima care să refuze oferta Primăriei și să se indrepte decisiv către oameni. Funcționarii aceștia, preoții, încă nu ințeleg că nu mai este vremea în care oamenii trebuie sa le pupe lor mâinile necurate, ci că trebuie să le întindă chiar ei o mână, pentru a da sens bisericilor pentru care, constant, au nevoie de bani.
Prea multe cruci de aur și prea puține cele roșii, de care, din păcate este nevoie cu atât mai mult cu cât la diagnosticare stăm din ce în ce mai rău.
Cu ce sunt mai importanți preoții decât doctorii, profesorii, pompierii, soldații, inventatorii, artiștii, sportivii?
Mai vine și domnul de la Primărie care justifică alocarea acelor bani și prin argumentul „mai avem și teama de cele sfinte”.
Păi de-acum încolo să le fie și mai teamă, că nu îi bate Daniel cum îi bate Dumnezeu. Și pe el și pe-ai lui Daniel care se bucură de o nouă sponsorizare. Măcar să poarte ca sportivii numele celor care îi finanțează pe uniformele liturgice.
Evident că sunt și oameni de execepție printre ei, oameni cu har, cu dragoste de oameni, cu lumină, pentru care crucea nu înseamnă semnul ‘plus”. Am cunoscut preoți, părinți, care nu se regăsesc deloc în lăcomia și aroganța ‘divină” a ultimilor ani, transmisă de patronii religiei noastre.
Din fericire mai sunt și alții care sunt mai dedicați harului și nu hramului. Dar nu pot decât să tacă precum o icoană printre geamuri sparte.
Până una alta, părinții copiilor internați în Argeș și București (ca să dau un exemplu fierbinte ca smoala cu care sunt amenințați păcătoșii) sunt sigur că se roagă mai tare și mai intens în spitale, lipiți de pereții saloanelor printre țipetele altora, decât în bisericile în care liniștea trebuie păstrată.
Ieșind din biserică spre lumea reală, în loc să mai deschidem măcar un spital sau o școală, poate chiar una la care să meargă o parte din miniștrii care fac gafă după gafă, ei vor să închidă o fabrică, pe cea din Argeș, fără nicio dovadă, fără nicio rușine sau răspundere că poate greșesc când aruncă cu concluziile.
În alte țări asta se poate numi calomnie și se poate egala cu foarte multe daune morale. Plus colecția de demisii de rigoare.
Doar că pas. Spălarea pe mâini de vină nu vine odată cu spălarea de păcate, ci dimpotrivă.
Între timp, odată cu primăvara, vine și prima serie de refugiați. Mai toți sunt de altă religie, n-o să aibă loc în bisericile noastre, deci putem sta liniștiți, nu ne ocupă nimeni locul la spovedanie. Dar este mult mai probabil că, la un oment dat, vor avea nevoie la doctor, în spitale.
Abia avem noi loc în ele, iar ei vor ocupa niște paturi în care ar fi putut fi tratați niște români. Cam cum o să judecăm atunci lucrurile?
Deocamdată, sunt momente când noi suntem niște refugiați în propria țară.
Daca vrei sa-i urmaresti activitatea lui Cornel Ilie, poti da ‘follow” la pagina https://www.facebook.com/cornel.ilie.54